Venirea la putere a lui Antonescu

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare,  Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Național Legionar”.
Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați și fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, considerați de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs Rebeliunea Legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimei și muncitorimii. Dar în mare majoritate aceștia au luat partea mareșalului, astfel că în patru zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germani, alții circa 8000 fiind internați în lagăre^.

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939 Germani Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului. România a rămas oficial o țară neutră, dar a adăpostit refugiații polonezi și mai ales a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze și cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit și Ținutul Herța care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Rebublica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin interzicerea valorilor românești^.
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial și care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea granițelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept "Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, "Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Anii dinaintea războiului

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Naținal Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Național Creștin, „Frontul Român” și alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să folosească violența și luptau împotriva democrației parlamentare : "legionarii” și comuniștii. Tulburările politice și economice din perioada următoare Primul Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu.Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri acesteia.

Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă. Printr-un decret lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care avea însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care mai apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceștia s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu.
O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței care garantase frontierele României prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările naționaliste ale minorităților conlocuitoare și de grupările politice extremiste printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-le formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se așază el însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial (1939 - 1945)

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară. - În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei. - În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă. Participanţii Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie. Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia şi Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influenţe, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croaţia şi Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite). Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937. La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei. Alte ţări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia, Tailanda şi Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forţelor Axei, e adevărat, prin constrângere. Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elveţia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.

Introducere

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat așadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, și România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.